Vârful Ostra – o provocare!

Așa cum ați ghicit, nici weekendul ăsta n-am ”reușit” să stăm în casă! Am avut o tură mai specială din mai multe motive: am fost doar fete, am ales un traseu de 20 km într-o zi de iarnă și am ales un vârf mai greu de atins, deși are o înălțime de abia 825 m!
Am pornit la 9 din Parcul Regina Maria, de lângă ciupercă și, vitejește, am ”atacat” Valea Usturoiului. Soarele era deja prezent, iar în aer se simțea un iz de primăvară! Nu v-aș mai descrie traseul până la refugiul de sub Vârful Pleștioara, dar este un traseu marcat parțial…așa că :)… De pe Valea Usturoiului urmați cruce roșie până la curba de 180 grade de după refugiul lui ”Petofi” – părăsiți marcajul și urcați drept, pe o potecă marcată de timp. Veți regăsi pe alocuri și un vechi marcaj bandă roșie. Cărarea vă urcă repede în culme, pe care o urmați până vă scoate în drumul principal (marcat cu cruce roșie). Puteți continua pe acest drum până-n poiana de sub Pleștioara sau la vederea căsuțelor de poveste din dreapta drumului, urcați pe drumul deschis în dreapta brusc, chiar de vi se pare abrupt, urmând ca, la prima intersecție de 3 drumuri, să-l alegeți pe cel din mijloc. Acesta vă duce într-o pădure minunată de brad, care continuă cu făget, care vă va scoate exact lângă pepiniera micuță de lângă refugiul de sub Pleștioara. Asta, pe scurt – mai multe detalii, de veniți cu noi :).

Asta e prima parte a traseului. După poza de grup cu Vârful Ostra în spatele nostru – trufaș și abrupt, am mâncat ceva ușor și am pornit vesele pe marcaj triunghi albastru ce cobora spre Valea Romană. Am intrat într-o poiană minunată, cu cireși (pe care i-am văzut într-o primavară înfloriți) sălbatici, care ne-a pornit imaginația. Ne-am întâlnit cu o gașcă mare și veselă de sătmăreni ce veniseră cu tren, apoi autobus și acum pe jos spre Pleștioara – ce altă dovadă ne mai trebuie că locuim într-un oraș grozav – având tot ce avem nevoie atât de aproape – trebuie doar să vrei!
Coborârea prin poiana înzăpezită și scăldată în razele soarelui ne-a umplut de energie și abia așteptam să ne aflăm în fața ”inamicului” Ostra – să ne demonstrăm că putem! În scurt timp am coborât la un drum larg, pietruit, înghețat bocnă, ce urca spre o veche carieră, acum părăsită. Drumul urca în pantă lină, dar constantă, alăturându-i-se, ba în stânga, ba în dreapta, câte un pârâu vesel și gălăgios ce forma căderi faine de tot! Să vă mai scriu câte poze am făcut?! A urmat cariera, iar Camelia a fost hipnotizată, parțial, de formațiunile de stânci. Ostra părea teribil de inaccesibil! Dar l-am cucerit – nu fără efort! La 14,10 eram sus, cu obrajii roșii, cu zâmbete largi, cu respirații intense și cu aparatele pregătite! Priveliști grozave!

Coborârea a fost mai rapidă decât ne așteptam. Restul zilei s-a scurs repede: traseul pe Valea Romană până-n asfalt, drumul până la stația de autobus: 3 km înfiorători.

O zi de duminică perfectă! Parol!

(fetele: Marcela și Rica, cele mai vesele, Cami – visătoarea și subsemnata)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *